Cu 7 ani în urmă, echipele de gimnastică ale României, fete și băieți, înregistrau un vârf de contraperformanță, un dezastru l-aș numi, prin necalificarea la Olimpia da de la Rio. După 40 de ani de prezențe active în elita mondială, gimnastica românească nu mai era nicăieri – și asta în condițiile în care coordonatorii lotului feminin au fost Bellu și Bitang, iar antrenorii de zi cu zi au fost Sandu, Popa și, parțial, Coroiu.
Începând cu decembrie 2013, lotul feminin a fost mutat la Izvorani, locul unde s-a derulat drama gimnasticii românești – nu mai spun de câte ori Bellu și Bitang, principalii vinovați ai acestui cutremur sportiv, și-au dat demisia sau antrenau prin Skype, nu mai amintesc de bătăile încasate de gimnaste, de la Lucian Sandu, Popa și Coroiu, de tratamentele inumane la care erau supuse sportivele, dar trebuie să spun că pe parcursul ciclului olimpic, premergător Jocurilor din Brazilia, câteva fete din lot s-au lăsat de sport, fiind luate acasă de părinți, să ne amintim de Iridon, Blendea, Munteanu sau Stănilă – dar cel mai revoltător este faptul că aproape toate gimnastele au suferit accidentări grave, culminând cu plecarea în cărucior, de la Izvorani, a unei sportive de la Onești. Am tratat subiectul la vremea respectivă.
„Cât poţi să duci? Vorbeau urât, nu vă spun, că mă revolt iarăşi. Mă tot întrebam de ce eu, o mână de fată?, şi nu eram nici cea mai slabă din echipă, ori poate că eram, nu ştiu, dar de ce nu m-au trimis acasă? N-am găsit răspunsul la modul lor de comportament… Îmi intrase în cap ideea să fug din cantonament, nu mai puteam îndura, dar îmi reveneam şi-mi spuneam că nu puteam lăsa totul baltă, dragostea pentru gimnastică învingea întotdeauna. Nu i-am spus niciodată mamei să vină să mă ia, doar la ultimul concurs, când m-au trimis în Franţa, după ce m-au anunţat că am rămas pe dinafara lotului, am sunat-o pe mama şi i-am spus că nu vreau să merg, pentru că şi atunci Adela Popa îşi bătea joc de mine şi vorbea cu subînţeles că n-o să mai fiu la lot. Este un citat, dar nu din cartea Mariei Olaru, Prețul Aurului. Sinceritate incomodă, ci dintr-o declarație document a unei sportive de la Izvorani, din perioada 2013-2016.
În timpul anchetei, derulată mai bine de un an, am dorit să vorbesc și cu Gina Gogean, aflată la Centrul de la Deva, ca antrenoare – dar fosta mare gimnastă m-a respins categoric, mai ales că doream să-mi spună câte ceva despre antrenamentele prin Skype pe care le promova Mariana Bitang, dacă se poate face gimnastică de mare performanță, în acest fel. De altfel, în toate situațiile mai inflamate, despre gimnastica românească, Gogean n-a ieșit niciodată cu vreo declarație, nu și-a spus niciodată punctul de vedere, așa cum ar fi trebuit s-o facă o mare campioană, cuvintele sale ar fi avut greutate. Din păcate, nici prea mari rezultate n-a avut, a fost mai mereu în umbra altora… Scrisoarea deschisă, trimisă opiniei publice în aceste zile, nu are subiect și nici predicat – sunt acuze generale, fără nume și fără evenimente concrete, semn că nici acum, în al 12-lea ceas, Gina Gogean nu are tăria opiniilor sale. Lumea o compătimește și înjură conducerea Federației, însă adevărul este departe de a fi ieșit la iveală!
