”Recunosc că cel care mi-a pus mingea în mână și m-a făcut să iubesc cu toată ființa mea handbalul a fost tata – de altfel, în familia noastră sportul a fost o tradiție, mama fiind absolventă a UNEFS, iar fratele meu a jucat baschet . Sunt norocoasă ca l-am avut pe tata mereu alături de mine, m-a antrenat, m-a educat , a fost omul cu care am vorbit orice si care mi-a permis sa fiu eu, în toată splendoarea mea . Tata și-a pus amprenta în viața mea , de la el am învățat să fiu mereu obiectivă, sinceră si corectă. De multe ori m-am întrebat dacă as fi reușit fără el ?! Poate da, poate nu . Un lucru este cert, el a fost omul care mi-a transmis pasiunea pentru acest sport , a văzut în mine potențial iar eu am muncit pentru asta, am făcut ca sămânță handbalului să încolțească.
Prima experiență în Liga Națională a fost la Ploiești , unde l-am avut ca antrenor pe Dumitru Muși . Un profesor sever, care își dorea sa facem totul perfect . Am învățat multe de la dânsul și-i mulțumesc pe această cale că a avut încredere în potențialul meu…
Alți 2 ani i-am petrecut la Craiova , sunt amintiri frumoase despre oameni , despre locuri. Îmi amintesc cu drag de antrenoarea Simona Gogirla cu care a fost o plăcere sa lucrez…
Dupa această experiență am plecat la Slobozia, unde am avut o mare bucurie sa îl revăd pe Dumitru Muși, dar recunosc că nu a fost totul roz , am mai și plâns . Performanța cere sacrificii. Atunci când este pasiune pentru ceva, ma implic total .
Un alt antrenor pentru care am un mare respect este Gheorghe Covaciu, pe care l-am întâlnit tot la Slobozia și care mi-a fost antrenor timp de 4 ani . Am învățat multe alături de el , m-am călit si consider că cea mai bună forma sportiva am avut-o alături de dumnealui…
Un alt antrenor cu care încă păstrez legătura este sârbul Goran Kurtes care mi-a transmis ce inseama fair-play-ul în sport . Tot timpul eram cu zâmbetul pe buze la antrenamentele lui , era o plăcere sa lucrez iar preparatorul fizic Nemo, așa cum ii spun eu, a reușit sa facă din mine o atletă…
Din păcate, am întâlnit și oameni care m-au făcut sa-mi doresc sa renunț. Îl amintesc aici pe Robert Licu, căruia ii transmit pe această cale că nu este o regulă să fii un antrenor bun, dacă ai fost un sportiv de mare performanță. Experiența tristă, trăită alături de Robert Licu, m-au făcut să mă întreb dacă merită să suport emoții de nedescris: tristețe, furie , dezgust , frică?!
După aceasta perioadă, când totul a început sa revină la normal pentru mine, m-am accidentat ( ruptură de menisc și cartilaj ) . Atunci am conștientizat că toate au o cauză: emoțiile peste măsură și ambițiile ca să demonstrez că și eu sunt în lot.
O altă situație care mi-a creat furie a fost prezența unui număr foarte mare de străine in campionatul românesc . Ma întrebam mereu, și noi, româncele, unde vom mai juca?
La Mioveni am petrecut 3 ani frumoși, unde m-am simțit ca acasă, unde mi-am făcut mulți prieteni, m-am simțit iubită și acceptată . De fiecare data, cand voi avea timp liber , o sa fiu prezentă în sală, să urmăresc meciurile fostei mele echipe.
- Ioana Alexandra Georgescu s-a născut la 31 mai, 1995
- A absolvit Colegiul Național Ion Maiorescu
- A terminat Facultatea de Drept, din cadrul Universității din Craiova
- Master în carieră juridică
Ultimele 3 luni m-am tot gândit dacă se merită să mai fac atâtea sacrificii. Mi-a fost greu până m-am decis, totul a depins de mine , de ceea ce îmi doresc eu cu adevărat, în continuare. M-am consultat cu familia , mi-as fi dorit să știu și părerea tatălui meu care, din păcate, nu mai este alături de noi . Am realizat că viața este simpla si merită mult mai mult din partea mea . Mi-am ascultat intuiția și la sfârșitul acestui sezon, la vârsta de 28 de ani, am spus stop jocului de handbal, pentru că vreau să fac și altceva, în viața mea”!
Ioana Alexandra Georgescu
